| |
Scurtă istorie a traducerii Bibliei în limba română
Traducerile Bibliei: o retrospectivă istorică
| |
|
Traduceri ale Bibliei în limba română
Istoria traducerilor Bibliei în limba română este una dintre cele mai interesante dovezi ale inspiraţiei Duhului
Sfânt în lucrarea pentru luminarea unui popor, pentru apropierea lui de Dumnezeu şi pentru mântuirea urmaşilor lui
Traian şi Decebal. Cuvântul revelaţiei scrise a lui Dumnezeu a fost gustat ca o pâine, ca o mană cerească, de orice
suflet însetat după lumină de sus, care să-i dea imboldul şi călăuzirea pe cărarea vieţii.
Cum limba română a fost o limbă în continuă dezvoltare şi prefacere, era natural ca şi Biblia să fie tradusă
din timp în timp în limbajul comun, evoluat cu scurgerea vremii şi a generaţiilor. Din această cauză avem în limba noastră
foarte multe traduceri.
Scrierea în limba română înainte de 1858, adică până la domnitorul Alexandru I. Cuza, era cu caractere chirilice.
Aşadar, şi traducerile Bibliei până la acea data au fost cu litere chirilice. După anul 1858, Biblia a fost tipărită cu
alfabetul latin.
Prezentam pe scurt si în mod cronologic traducerile Bibliei sau numai ale unor părţi ale ei.
1. Cea mai veche carte scrisă găsită pe teritoriul României şi păstrată până în zilele noastre este „Evanghelistul”
slavon al lui Nicodim.
2. Traducerile cele mai vechi, roade ale unor osteneli anonime - este nominalizat, aici, de către Nicolae Iorga,
preotul Constantin, de loc din Roman, la 1438 - constituie corpusul unor texte din secolele XV-XVI. Regăsim, între ele,
fragmente din Faptele Apostolilor, din Epistole şi, evident, Psaltirea (Codicele Voroneţean, Psaltirea Scheiană, Psaltirea
Hurmuzaki, Psaltirea Voroneţeană )
3. La jumătatea secolului al XVI-lea, Filip Moldoveanul va imprima la Sibiu Evangheliarul Slavo - Român (1551-1553),
cel mai vechi text tipărit al Noului Testament în limba română, aflat astăzi la Sant Petersburg
4. Traducerea din greacă a lui Coresi, un diacon din Târgovişte, care avea o tipografie la Braşov. El a tradus şi a
tipărit Evangheliile Noului Testament. Traducerea lui a fost numită Evangheliarul, şi aceasta a fost a doua carte tipărită
în limba română. Este important de observat că el a folosit un manuscris husit, din cele folosite în Moldova şi Maramureşul
brăzdate de ideile Reformei.
5. Prima tipăritură românească a fost Catehism (Lutheran), care a văzut lumina tiparului probabil în 1544 la Sibiu,
prin contribuţia nemijlocită a lui Filip Moldoveanu, iar în 1559 Coresi a tipărit un alt Catehism (Lutheran) la Braşov.
Evangheliarul a fost una din cele mai importante lucrări ale lui Coresi. Unii dintre istoricii de mai târziu explica zelul
său pentru Evangheliar prin faptul că acesta ar fi fost o lucrare pentru introducerea protestantismului (luteranismul şi
calvinismul) între români.
6. Evangheliarul din vremea lui Neagoe Basarab, tipărit, după unii istorici, prin 1512, din care au rămas doar câteva
exemplare. Se ştie că acest Evangheliar a servit ca model pentru Evangheliarul sârbesc. Dacă acest Evangheliar a fost
tipărit cu adevărat în 1512, atunci acesta este primul, şi nu cel al lui Coresi.
7. Faptele apostolilor, traduse tot de Coresi din greacă, au fost tipărite la Braşov, probabil în anul 1563. Ch. Creţu,
care a descris lucrarea aceasta în 1885, a dat ca dată anul 1570, iar I. Bianu a plasat-o în anul 1563. Un exemplar din
traducerea aceasta este în păstrare la Muzeul Naţional de Antichităţi din Bucureşti.
8. Psaltirea, o traducerea tot a lui Coresi, tipărită în 1570 tot la Braşov. Un exemplar s-a păstrat la Biblioteca
Academiei din Bucureşti.
9. Psaltirea bigotă, slavona şi română. A fost făcuta tot de Coresi şi tipărită la Braşov în 1577. Din ea există doua
exemplare, unul la Muzeul Naţional de Antichităţi, şi altul la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti.
10. Geneza şi Exodul. Tipărirea a fost făcută de Şerban, fiul lui Coresi, ajutat de studentul Marian şi tipărită la
Orăştie prin 1582 (de aceea lucrarea este cunoscută sub denumirea de ”Palia de la Orăştie”). Traducerea a făcut parte
probabil dintr-un plan al traducerii întregului Vechi Testament, fiind opera unor cărturari bănăţeni şi ardeleni (Efrem
Zakan, Stefan Herce, Moise Pestitel şi Archirie), care se folosesc inclusiv de versiunea maghiară a lui Heltai Gáspár
(Cluj, 1551), pe lângă Septuaginta, Vulgata şi un text ebraic incert.
11. Noul Testament a fost tradus în întregime în limba română de călugărul Silvestru, iar după moartea lui a fost
completat de alţii. Traducerea are o dedicaţie făcută domnitorului George Rakoczy, de arhiepiscopul Ştefan - primul
conducător de etnie română a bisericii reformate (calvine) româneşti din Transilvania. A fost tipărit în 1648 la Bălgrad
(Alba Iulia). Se păstrează la Biblioteca Academiei Romane din Bucureşti.
12. În secolul al XVII-lea, Alba Iulia devine un adevărat centru tipografic unde se imprimă cărţi de cult în slavonă
mai întâi, iar ulterior în limba română. Aici va apare o Psaltire (1651), tradusă direct din ebraica, precedată însă de
prima versiune româneasca integrală a Noului Testament (1648), considerată unanim de către specialişti drept “una dintre
pietrele fundamentale pe care s-a clădit, în secolele următoare, limba româna literară”
13. Concomitent, în Moldova şi în Muntenia sunt publicate şi răspândite pe arii foarte extinse traduceri de mare
valoare, cum ar fi: Evanghelia Învăţătoare (1642), Psaltirea în Versuri, 1673, publicată la Uniev în Galiţia, prima operă
poetică de mari dimensiuni din cultura română, şi Psaltirea de-nţeles ale lui Dosoftei, iar vrednicul spătar Nicolae
Milescu se ostenea cu tălmăcirea Vechiul Testament (1667).
14. „Cartea de cântece” a lui Gaspar Heltai, 1571-1575 a fost prima lucrare imprimată în limba română, cu caractere
latine - de mare folos pentru planul misionar de reformare a Bisericii româneşti din Transilvania.
15. Evangheliile, tipărite de Teodosie, mitropolitul Valahiei în 1682 la Bucureşti, cu o dedicaţie prinţului Ţării
Româneşti, Ioan Şerban Cantacuzino.
16. Faptele şi Epistolele, tipărite tot de Teodosie în 1683, la Bucureşti. Dedicaţia este tot pentru Şerban Cantacuzino.
17. Sfânta Scriptură de la Bucureşti - 1688. Dedicaţia este tot pentru Şerban Cantacuzino. (Din ea au fost luate cele
patru Evanghelii şi tipărite la Mănăstirea Snagov de lângă Bucureşti, în 1697. Tot din lucrarea aceasta au fost luaţi
Psalmii şi tipăriţi separat la Buzău, sub titlul “Psaltirea” în 1701 şi 1703.) Aceasta este prima ediţie integrală în
limba româna a textului Sfintei Scripturi. Lucrarea a fost tradusă de către stolnicul Constantin Cantacuzino, logofeţii
Şerban şi Radu Greceanu, cu sprijinul arhiereului Ghermanos de Nyssis (Rectorul Academiei greceşti din Constantinopol) şi
al lui Sevastos Kymenites (directorul şcolii greceşti din Bucureşti).Vechiul Testament a fost lucrat de spătarul Nicolae
Milescu. Din punct de vedere lingvistic, Biblia de la 1688 valorifică experienţa traducerilor anterioare şi consacră,
într-un mediu bazat până acum îndeosebi pe oralitate, valoarea textului scris.
18. Noul Testament tipărit de Antim Ivireanu, episcop, apoi mitropolit. A fost tipărit la Bucureşti în 1703. (Din
acesta au mai fost tipărite ediţii la Bucureşti, în 1723, 1742, 1750, 1760, 1775; la Râmnic în 1784; la Iaşi, în 1762,
1794; la Blaj, în 1765, 1776. Tot din Noul Testament au fost tipărite Faptele şi Epistolele separat, la Bucureşti, în
1743, 1764, 1774, 1784; la Iaşi, în 1756, 1791; la Blaj, în 1767.)
19. 1690-1713, „Psaltichia” lui Filothei, de mare importanţă practică, datorită traducerii textului slavon în
româneşte ,în paralel cu sincronizarea notaţiei muzicale bizantine.
20. Sfintele Scripturi, traducere nouă de Samuil Micu Klein la Blaj, în 1795(cunoscută şi ca „Biblia de la Blaj”).
Au fost introduse titlurile pe acţiuni, o adresa către cititori, o introducere şi o erată. Ediţia aceasta are adăugate
şi cărţile apocrife. (Din aceasta lucrare au mai apărut între 1795 şi 1817 următoarele ediţii: Evangheliile, tipărite
la Budapesta în 1799 şi 1812; la Blaj, în 1816. Faptele şi Epistolele, la Blaj, în 1802. Psaltirea, la Bucureşti, în
1796; la Moviloau în 1796; la Sibiu, în 1799, 1801, 1804,1805, 1811; la Iaşi, în 1802; la Braşov, în 1807, 1810, 1812;
la Budapesta, în 1808; la Blaj, în 1809.)
21. Noul Testament tipărit la St. Petersburg, în Rusia, în anul 1817, apoi întreaga Biblie, la 1819 - o reeditare
a textelor lui Samuil Micu Klain. A fost tipărită în 500 de exemplare şi ştim că a costat 300 de lire sterline - ambele
tipărite cu sprijinul ortodocşilor ruşi (Societatea Biblică Rusă s-a fondat la 1812 la Petersburg - patronând multe alte
ediţii ale textelor sfinte în limba română.
22. 1818 - „Noul Testament” iar la 1821 „Evanghelia”, la Mănăstirea Neamţului, ambele cu sprijinul Mitropolitului
Veniamin Costachi, care a înfiinţat aici o tipografie.
23. În 1824 Veniamin Costache a tipărit la Iaşi o ediţie a acestui Nou Testament în trei volume
24. Evangheliile au apărut la Buzău în 1834, în 6000 de exemplare cu coperţile frumos ornamentate. Nu ni se indică
traducătorul.
25. Sfânta Scriptură de la Buzău (1854-1856), unde episcopul Filohei revizuieşte textul Bibliei lui Samuil Micu şi
al Bibliei de la Bucureşti, în cinci volume.
26. Noul Testament tipărit la Smirna într-o tipografie a unei misiuni americane în 5000 de exemplare. Ni se indica
doar faptul că a fost tipărit la dorinţa episcopilor din Valahia, în anul 1838, după un exemplar dat de către aceştia.
A fost reluată în trei ediţii la Iaşi şi două la Bucureşti.
27. Vechiul Testament tipărit tot la Smirna de un preot cu numele de Ioan, în 1839.
28. Noul Testament tipărit tot la Smirna, în 1846, şi aceeaşi traducere a fost tipărită la Iaşi în 1847, în 1854 şi
în 1857, iar la Bucureşti în 1859 şi 1863.
29. Sfânta Scriptură tipărită la Sibiu (1856-1858), tipărită cu litere mari, avea 920 de pagini şi a apărut sub
purtarea de grijă a lui Andrei Şaguna, unde se ţine seama de Septuaginta, de Noul Testament de la Bălgrad şi de Biblia
de la Bucureşti, cuprinde 100 de ilustraţii si, pe deasupra, este difuzat la un preţ foarte accesibil.
30. În 1859 apar la Paris primele cinci cărţi biblice, în versiunea lui Ion Heliade Rădulescu, cu ilustraţii pioase,
notiţe istorice, filozofice, politice, literare şi, fapt cu totul deosebit, imprimate cu litere latine.
31. Noul Testament, ediţia a VI-a (după traducerea tipărită la Smirna, în 1838), tipărit la Bucureşti, în 1859, în
5000 de exemplare.
32. Geneza, tipărită la Bucureşti, în 1859, o noua traducere de Constantin Aristia. Tirajul a fost de o mie de
exemplare. A folosit pentru prima dată caracterele latine, toate celelalte ediţii folosind literele chirilice.
33. „Biblia Sacră şi Psalmii”. Aceasta a fost făcută după textul din ultima ediţie elenică, recorectată cu privire
la unii termeni ebraici arhetipi şi tradusă de Constantin Aristia la Bucureşti în 1859, cu caractere latine.
34. „Isaia”, într-o traducere speciala al lui C. Aristia, a apărut la Bucureşti, în 1860. Tirajul a fost foarte
restrâns, doar pentru un anumit număr de etimologi.
35. Noul Testament, ediţia a şaptea, după textul Noului Testament tipărit la Smirna. A fost o ediţie tipărită în 1863,
la Bucureşti, cu litere româneşti, cu textul aranjat pe paragrafe.
36. Psalmii, traduşi întocmai după textul original, lucrare tipărită în 1863 la Bucureşti. Traducerea a fost făcută de
Keler, un evreu creştin, angajat de Societatea Biblică pentru Britania şi străinătate, şi de Stefanides, un grec românizat.
Lucrarea avea 253 de pagini.
37. Psaltirea, tipărită tot la Bucureşti şi tot în 1863. Ştim că formatul era de 18x11.5. (Nu cunoaştem cine a fost
traducătorul)
38. Psaltirea. O traducere a lui Ierome din Iaşi, un profesor la Seminarul Teologic Ortodox, tipărită la Bucureşti,
în 1866, în formatul de 15,5x11 cm. Avea pe paragrafe însemnări marginale.
39. Noul Testament. A fost tipărit la Bucureşti, în 1867, de Societatea Biblică pentru Britania şi străinătate.
Formatul era de 15,5x11 cm.
40. Cartea Psalmilor. O traducere după textul original, a fost o noua ediţie revizuită de William Mayer din Iaşi.
A fost tipărită la Iaşi în 1867, tot în formatul de 15,5x11 cm şi avea 157 de pagini.
41. Cartea Psalmilor. O noua ediţie într-un format mai mic, 12x8 cm, a apărut în 1868, cu textul aranjat pe două
coloane. Se pare că această ediţie este prima pe doua coloane.
42. „Evanghelia Populară sau Sacra Scriptură a Noului Testament”, tradusă după originalul grecesc şi însoţită de
“Argumente şi reflexiuni morale”, de Ghenadie, episcopul de Argeş. A fost tipărită în 1868 la Bucureşti. Formatul de
19,5x12,5 cm. În ediţia aceasta, după fiecare capitol se află notiţele.
43. Sfânta Scriptura a Vechiului Testament. O traducere, începută de N. Bălăşescu, un profesor de la Bucureşti, care
a reuşit să traducă după un text grecesc. De la Geneza la 2 Samuel traducerea a fost făcuta de Ierome, după textul ebraic.
Plângerile lui Ieremia şi Ieremia au fost traduse de Ghenadie. Toate celelalte cărţi au fost traduse de F. Dubău şi C.
Erbiceanu, după textele greceşti şi latineşti. Cărţile de la 1Samuel la Maleahi au fost revizuite de către W. Mayer.
Toată ortografia s-a bazat pe principiile lui N. Bălăşescu. Lucrarea a fost tipărită în trei volume: primul, terminat în
1865, Geneza - Rut, în 417 pagini; volumul II, terminat în 1867, 1Samuel - Psalmii, în 534 pagini; volumul III, terminat
în 1869, Proverbe - Maleahi în 434 pagini.
44. Noul Testament, o ediţie revizuită de W. Mayer şi tipărită după normele noi din gramatică. A fost tipărit la Iaşi
în 1871 şi avea un format mare, 21x14,5 cm. Lucrarea de tipărire a fost făcută de Societatea Biblică Britanică şi pentru
Străinătate.
45. Sfânta Scriptură, ediţie nouă, revăzută după textele originale, pregătită de W. Mayer, iar secţiunea Geneza - Rut
a lucrat-o împreună cu Vasile Palade, un profesor de la Iaşi. Ediţia aceasta a fost fără cărţile apocrife, cu textul pe
doua coloane.
46. Sfânta Scriptură de la Budapesta (1873) apare sub auspiciile Societăţii Biblice Britanice, fiind prima ediţie
înzestrată cu harţi.
47. Sfânta Scriptură, tipărită la Iaşi de o echipă de teologi români, în 1874, fără cărţile apocrife, cu textul tot
pe doua coloane, cu titluri ale textului, şi cu referinţe la subsolul paginii.
48. Sfânta Scriptură, tipărită tot la Iaşi, şi în acelaşi an, 1874, dar fără referinţele de la subsolul paginii.
Ediţia aceasta avea 916 pagini cu un format de 27x19 cm. Ediţia aceasta a fost cunoscută ca Biblia de Iaşi, sau traducerea
Niţulescu, şi a fost folosită de creştinii baptişti până în 1923. Credem că a fost cea mai răspândită ediţie de Biblie
românească. Lucrarea a fost întreprinsă de Societatea Biblică Britanică, şi este prima ediţie care are titluri pe secţiuni.
Traducerea era aceea din Biblia de la Iaşi din 1874.
49. Psaltirea, tipărită la Viena în 1875 de Societatea Biblică Britanică.
50. Noul Testament. A fost tipărit la Bucureşti în 1875, după textul celui tipărit la Viena în acelaşi an. (Alte
ediţii au fost tipărite cu acelaşi text în 1897 şi în 1905). Părţi ale Noului Testament: Evanghelia lui Matei a apărut
în 1903, Evanghelia lui Marcu în 1902, Evanghelia lui Ioan în 1904 şi 1906.
51. Psaltirea. O retipărire a Psaltirii publicată în româneşte în 1577 de diaconul Coresi. Lucrarea a fost reprodusă
şi avea şi un studio bibliografic şi un glosar comparativ făcut de Bogdan Petriceicu-Haşdeu. Editura a fost a Academiei
Române.
52. Tomul I. Această Psaltirea fost tipărită în 1881, la Bucureşti. Textul avea şi Psalmul 151, urmat de câteva poeme.
(Titlurile şi Prefaţa au fost datate: Bucureşti 26 dec. 1880, urmând ortografia din cartea “Cuvinte din bătrâni”)
53. Cartea Psalmilor. O ediţie tipărită la Bucureşti, în 1881, după textul ediţiei de la Viena. Avea 103 pagini,
format 12,5x7,5 cm.
54. Noul Testament. A fost tipărit cu aprobarea şi binecuvântarea Sfântului Sinod al Sfintei Biserici Autocefale
Ortodoxe Române, la Bucureşti, în 1887. În “Cuvânt înainte” se spune: “Întru mărirea lui Dumnezeu, celui în treime lăudat
şi în zilele Maiestăţii Sale iubitorului de Cristos regelui României, Carol I, sub Arhipăstoria I.P.S. Arhiepiscop şi
Mitropolit al Ungro - Vlahiei, primat al României şi Preşedintele S-lui, D.D. Calinic Miclescu”
55. Noul Testament. A fost tipărit în acelaşi an, 1887, dar într-un format diferit. Lucrarea de tipărire a fost
făcută tot la Bucureşti.
56. Psaltirea în versuri de Dosoftei, mitropolitul Moldovei 1671-1686), tipărită la Bucureşti, în 1887. Această
psaltire a fost publicată după manuscrisul original şi după ediţia din 1673, sub îngrijirea profesorului I. Bianu, în
editura Academiei Române. Toţi Psalmii erau verificaţi în versul metric, iar Psalmul 151 a fost redat în proză.
57. Psaltirea Scheiană. Tipărită la Bucureşti, în 1889, după manuscrisul din 1482, sub îngrijirea profesorului I.
Bianu, bibliotecarul Academiei Romane. (Numele de Scheiană i s-a dat fiindcă a fost găsită în Biblioteca din Scheii Braşovului.) Lucrarea aceasta a fost tipărită pe o pagină cu litere chirilice, iar pe pagina opusă cu litere româneşti. Toată lucrarea cuprinde 530 de pagini.
58. Tetravanghelul Diaconului Corsei. Lucrarea a fost retipărită la Bucureşti, în 1889, după ediţia primă din
1560-1561, sub îngrijirea arhiereului Gherasim Timus Piteşteanul, cu o prefaţa de C. Erbiceanu. Lucrarea avea 232 de
pagini. Textul nu era împărţit pe capitole şi versete.
59. Cele Patru Evanghelii, Matei, Marcu, Luca, Ioan, pentru uzul şcolilor primare urbane şi rurale de ambele sexe.
Pe coperta a doua se arata: “Ediţia conformă textului aprobat de Sfântul Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe
Române”. Lucrarea a fost tipărită la Bucureşti, în anul 1893, pe doua coloane.
60. Sfânta Evanghelie tradusă din limba originală, greaca, de dr. N. Niţulescu. Tipărirea s-a făcut la Bucureşti,
în 1895, de către Societatea Biblică Britanică. Lucrarea avea numai cele patru Evanghelii, şi avea 185 pagini, dispuse
pe doua coloane.
61. Noul Testament. În întregime revizuit de N. Niţulescu, tipărit de Societatea Biblică Britanică la Bucureşti,
în 1898. Traducerea aceasta a avut cea mai mare răspândire până în 1923.
62. Cartea Psalmilor. O nouă traducere după textul original. Nu cunoaştem numele traducătorului care a făcut-o după
textul ebraic. Lucrarea avea 133 de pagini, pe doua coloane, şi a fost tipărită de Societatea Biblică Britanică. Formatul
a fost de 17,5x12,5 cm.
63. Sfânta Scriptură, cu titluri, textul pe doua coloane şi fără cărţile apocrife. A fost tipărită la Bucureşti, în
1908. După text erau câteva hărţi biblice. Lucrarea a fost făcută de Societatea Biblică Britanică. Traducerea a fost
identică cu aceea de Iaşi. Formatul era de 21,5 x 14 cm.
64. Sfânta Evanghelie scrisă de St. Matei. Lucrarea avea 78 de pagini, pe doua coloane, cu titluri, şi împărţită pe
capitole şi pe versete. (În anul 1910, au apărut ediţii uniforme din Marcu pe 78 de pagini, din Luca pe 85 pagini şi din
Ioan pe 64 pagini.) Şi aceasta lucrare este opera Societăţii Biblice Britanice
65. 1913-Noul Testament – ediţie sinodală.
66. Prima Biblie Sinodală (1914), bazată pe texte deja existente, prezintă variante destul de nefericite pentru
cărţile poetice, mai ales.
67. 1920 - Noul Testament, traducere nouă, făcută de tânărul ieromonah Dumitru Cornilescu în perioada 1916-1920 la
Stânceşti - Botoşani, la conacul prinţesei Ralu Callimachi, după izvoare greceşti şi cele mai bune traduceri moderne
contemporane franceze, germane, engleze, etc.
68. Sfânta Scriptură, într-o traducere noua, modernă, făcută de Dumitru Cornilescu, tipărită la Bucureşti, în 1921.
După ce s-a constatat tot mai mult că Biblia de Iaşi din 1874 a rămas în urmă cu expresivitatea limbii române, prinţesa
Calimachi l-a angajat pe Dumitru Cornilescu, un tânăr teolog ce abia a terminat studiile la Facultatea de Teologie din
Bucureşti, ca să facă o noua traducere în limbajul românesc la zi. Traducerea a fost terminată, şi în 1921 ea a văzut
lumina tiparului, fiind suportată de Societatea Biblică Britanică. Traducerea aceasta a fost adoptata de toate confesiunile
evanghelice şi este folosită şi astăzi. Textul din traducerea aceasta a fost tipărit în nenumărate ediţii, fie ca Biblie
întreagă, fie în parţi, adică separate Noul Testament sau Psalmi etc. Limba traducerii a fost şi este cea literară,
astfel că poate fi încă folosită.
69. 1924 - apare la Neamţ prima ediţie a Evangheliilor, în traducerea nouă a lui Nicodim Munteanu, viitorul Mitropolit
al Moldovei şi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, protectorul lui Cornilescu ce s-a dezis de opera „prea revoluţionară”
a studentului său.
70. Biblia Cornilescu - 1925, ediţie cu trimiteri, este Biblia standard folosită şi astăzi de credincioşii evanghelici
din România.
71. 1925-1926 Noul Testament, traducere nouă, a stareţului Mănăstirii Neamţ, Nicodim Munteanu, retras din scaunul
episcopal de Huşi (şi vicar al Mitropoliei Moldovei sub Pimen Georgescu) pentru a oferi Bisericii Ortodoxe Române Biblia
sinodală de care avea atât de mare nevoie, pe fondul „dezertării protestante” a lui Dumitru Cornilesu, Teodor Popescu şi
Iosif Trifa, fondatorul „Oastei Domnului” - preotul din Sibiu ce tipărea şi difuza în popor ”traducerea sectantă” a lui
Cornilescu.
72. 1927 - Noul Testament, traducere nouă, de Grigore Pişculescu - numele adevărat al scriitorului Gala Galaction,
de mai târziu - preot hirotonit în 1922 la biserica Hanul Coţei (Kalinderu) şi intrat în 1926, alături de arhimandritul
Iuliu Scriban, în corpul profesoral al Facultăţii de teologie din Bucureşti; cei doi au fost mari contestatori ai lui
Teodor Popescu şi Dumitru Cornilescu - protagoniştii lucrării de trezire spirituală şi de reformă bisericească de la
parohia „Cuibul cu barză” din Bucureşti.
73. 1929, Psaltirea, traducere nouă, de Gala Galaction şi reputatul ebraist, prof. Vasile Radu
74. 1930, Noul Testament şi Psalmii, cu o prefaţă de Patriarhul Miron Cristea, traducerea Gala Galaction - Vasile Radu
75. 1931, apare o nouă traducere a lui Dumitru Cornilescu, după originalul grecesc şi ebraic, lucrată la Londra şi
tipărită la Bucureşti, ca o replică la acuzele de parafrazare din prima lui traducere. Este o ediţie limitată, doar pentru
specialişti, cea mai literală traducere românească pe care o cunoaştem (unii o numesc ultra - literală, pentru că nu ţine
seama prea mult de formă).
76. 1931 Noul Testament, al lui Nicodim Munteanu, apare ca o replică a luptei ascuţite pentru recunoaştere publică
ce se dădea pe terenul scrierilor sfinte.
77. A doua Biblie Sinodală (1936), a fost tipărită printr-un compromis între principalii traducători ai vremii
(Nicodim Munteanu - 23 cărţi canonice şi una necanonică;16 cărţi canonice şi 8 necanonice ale Vechiului Testament, plus
27 cărţi canonice ale Noului Testament, de Vasile Radu şi Gala Galaction)
78. Tot în 1936 apare Biblia de la Neamţ, o frumoasă ediţie ilustrată alcătuită de către mitropolitul Nicodim, în
colaborare cu Prof. I. D. Ştefănescu;
79. 1937, Noul Testament, traducere nouă a lui Ioan (Irineu) Mihălcescu, fostul profesor de teologie dogmatică a lui
D. Cornilescu şi Prof. Teodor M. Popescu, şi el coleg de şcoală cu D. Cornilescu.
80. „Biblia Carol al II lea - 1938” este traducerea Pr. Vasile Radu şi Gala Galaction, de această dată după ediţia
critică a textului ebraic întocmit de Rudolf Kittel (1937) şi a Septuagintei (ediţia R. Rahlfs, 1935)-la aniversarea a
250 de ani a Bibliei de la Bucureşti 1688 - sponsorizată de principele Carol al II-lea, la 11 ani de la urcarea sa pe
tron. Ediţia nu a primit recunoaşterea Sfântului Sinod, nemulţumindu-l pe Patriarhul Miron Cristea, ce a văzut în acest
lucru o sfidare a autorităţii sale şi o trădate a pactului cu Mitropolitul Nicodim.
81. 1941 Noul Testament, ediţie sinodală a proaspăt Patriarhului Nicodim Munteanu.
82. 1942 Noul Testament, traducerea Ioan (Irineu) Mihălcescu, nedând satisfacţii traducerea sa nu s-a mai reluat.
83. 1942 Noul Testament, traducere nouă a Episcopului Clujului Nicolae Colan care a folosit ca bază textul Bibliei
lui Şaguna. Tipărirea s-a repetat şi în 1945.
84. 1944 A treia Biblie sinodală, la 8 ani după cea dintâi. Ea include traducerea nouă a Noului Testament efectuată
de către Nicodim, la care se adaugă contribuţia lui Vasile Radu şi Gala Galaction din precedenta ediţie sinodală. Acum
bătrânul patriarh avea o contribuţie de 51 de cărţi, iar ceilalţi doi, de doar 24 de cărţi. Nesperată dar savurată
revanşă a traducătorului octogenar!
85. Noul Testament şi Psalmii, 1949, o traducere nouă făcută de echipa teologilor de la Biserica ortodoxă reformată
din str. Carol Davila nr. 48, din Bucureşti, Gheorghe Cornilescu (fratele lui Dumitru), Teodor Popescu şi Emil
Constantinescu.
86. O alta Biblie Sinodală (1968) va apare după al II-lea Război, reluând traducerea Vechiului Testament din 1936 şi
pe cea a Noului Testament din 1951(traducerea Galaction), cu textul revizuit de către Pr.I. Gagiu, Prof. Teodor M.
Popescu şi Prof. Dumitru Radu, traducerea Vechiului Testament fiind tot cea realizată de triumviratul Nicodim, Radu,
Galaction. În 1957 se tipăreşte o Psaltire cu înnoiri de limbă.
87. Noul Testament, 1949 - ultima tipărire a traducerii lui Nicodim, făcută sub conducerea noului Patriarh Justinian
Marina.
88. 1975 Noul Testament-de dr. Emil Pascal, teolog catolic, tipărită la Paris, cu numeroase înnoiri de limbă şi
concepţii şi termeni teologici corect redate.
89. 1975 Biblia - ediţia sinodală, sub conducerea lui Justinian, o revizuire a ediţiilor precedente
90. 1977 - Cântarea Cântărilor, ediţie poetică, realizată de Ioan Alexandru
91. 1979 - Noul Testament şi Psalmii, revizuit, sub conducerea noului Patriarh Justin Moisescu.
92. 1981 - Noul Testament, traducerea Cornilescu, revizuit de W. I. la aniversarea a 60 de ani de la traducerea
primei sale traduceri a Bibliei.
93. 1982 - Biblia-ediţie sinodală, sub comanda lui Justin Moisescu.
94. 1984 - Noul Testament, o traducere după ediţia parafrazată „Living Bibles International” a teologului american
K.Taylor.
95. 1988 - Biblia, ediţie Cornilescu revizuită de Dotu Motz.?
96. 1989 - Biblia, ediţia sinodală a noului patriarh Teoctist, revizuire.
97. 1989 - 1990 - Biblia, traducere revizuită a lui Cornilescu, cunoscută şi sub denumirea de „Biblia cu triunghi”
realizată de o echipă a Adunării creştine din str. Dr.Felix din Bucureşti.
98. „Biblia Internaţională de studiu inductiv”; editată de ”Precept Ministries”, având la bază versiunea Cornilescu
standard şi multe lecţiuni şi note, dicţionar, hărţi şi concordanţă.
99. 1993 - Noul Testament şi Psalmii, traducere nouă de Olimpiu S. Cosma.
100. 1998, Noul Testament şi Psalmii, traducerea Cornilescu 1931, revizuită, într-un format nou, cu multe note de
subsol, editată de echipa fraţilor creştini din str. Dr. Felix din Bucureşti
101. 2000 - Noul Testament, traducere nouă în limba română modernă, sponsorizată de World Bible Translation Center
inc. din USA. Nu se cunosc autorii.
102. 2002 - „Biblia Cornilescu II”, traducerea literală Cornilescu II, din 1931, actualizată, într-un format nou,
cu multe note de subsol, un instrument deosebit de util cercetătorilor creştini de orice confesiune. Tipărită de GBV în
Germania în tiraje de masă şi difuzată de Adunarea creştină din str, Dr. Felix şi „Societatea Biblică Română” din Bucureşti.
103. 2002 - ”Biblia sau Sfânta Scriptură”, traducere nouă coordonată de ”Trinitarian Bible Society”, din Anglia
având ca bază matricea traducerii Nitzulescu.
104. 2002 - Biblia de studiu Thomson, având textul traducerii Cornilescu, cu lecţiuni, ediţie coordonată de dr.
Paul Negruţ.
105. 2003 - Noul Testament, ediţie Cornilescu revizuită de prof. dr. Iosif Ţon
|
| Material publicat de dr. Alexa Popovici cu revizuiri şi adăugiri de Daniel Gabriel Cuculea | |
|
Top |
Traducerile Bibliei: o retrospectivă istorică
În rândurile ce urmează vom căuta să sintetizăm istoria drumului parcurs de textul Sfintei Scripturi,
de când a fost scrisă şi până în zilele noastre. O retrospectivă istorică a traducerilor Bibliei ţine, fără doar şi poate,
de domeniul transmiterii textului sacru din generaţie în generaţie şi de la un neam la altul. Chiar numele de “Biblie” are
o poveste deosebit de interesantă, în acest sens, fiind legat el însuşi, desigur indirect, de ideea de transport, de negoţ
mai precis.
Cuvântul Biblia provine din limba greacă, de la un termen ce are ca origine un toponim fenician: este
vorba despre numele portului Byblus. În antichitate, prin Byblus se făcea comerţ cu Egiptul, de unde se importa materialul
folosit pe atunci pentru scris, anume papirusul. De aici, suportul textelor scrise va fi numit, în lumea greacă, nu papirus,
aşa cum ne-am fi aşteptat, ci biblion. Biblia înseamnă de fapt “c r i”, fiind forma de plural a termenului
biblion, “carte”. Aşa este consemnată Cartea Sfântă în Epistola a II-a Clementin, document creştin de limbă greacă
din jurul anului 150 d.Hr.: “atât Cărţile cât şi Apostolii mărturisesc …” (II Clement 14:2). O altă denumire este
aceea de “Scripturi”, cuvânt folosit adeseori în Noul Testament atunci când se face referinţă la ceea ce noi numim, astăzi,
Testamentul Vechi (vezi Matei 21:42, Marcu 12:10, etc.). Timotei va fi cel dintâi care utilizează , în a II-a Epistola a sa,
sintagma “Sfintele Scripturi” (vezi II Timotei 3:15).
Ce ne încurca pe noi, în această încercare de a defini obiectul a cărui transmitere încercăm să o urmărim, este
persistenţa formelor de plural. Aceasta pentru că ne-am obişnuit să tratam Biblia ca pe o singura carte. Nimic mai fals.
Este adevărat că, atunci când avem în faţă un exemplar al Cărţii, vedem doar că este vorba despre un tom destul de
consistent. Dar de îndată ce o răsfoim, observăm altceva: în realitate, nu avem de a face cu o singur carte. Între coperţile
Bibliei se afla o bibliotecă întreagă, alcătuita din 66 de cărţi! Acestea sunt destul de diferite între ele. Mai întâi că
sunt inegale ca dimensiuni, apoi unele cuprind texte poetice, altele conţin rugăciuni sau relatează istorii, pe alocuri
întâlnim pasaje întregi de filozofie, câteva secţiuni importante sunt dedicate integral enumerării unor legi, între altele
aflăm interpretări ale acestor legi şi diverse sfaturi referitoare la împlinirea lor, ba chiar predici şi scrisori personale.
În plus, autorii cărţilor sunt diferiţi; ei au trăit în epoci istorice uneori foarte îndepărtate în timp, în condiţii uneori
total deosebite. Cărţile Sfintei Scripturi, la care se referea autorul Epistolei a II-a Clementin amintit mai sus, au fost
adunate la un loc încă înainte de apariţia creştinismului, de către cărturarii iudei. Ei au alcătuit un prim canon al
cărţilor sfinte sub supravegherea lui Ezdra, îndată după întoarcerea din robia babiloniană, într-o perioada de reorganizare
politică, religioasă şi administrativă a lui Israel (aprox. 538 Î.Hr.). Aceasta a fost Biblia cunoscută şi folosită de
primii creştini, până la apariţia scrierilor din veacul apostolic pe care, încă de timpuriu, Biserica le va adăuga în
continuarea scrierilor din canonul iudaic. Cum multe dintre textele astfel adăugate conţineau greşeli, Părinţii Bisericii
s-au întrunit în câteva rânduri pentru a le verifica şi a păstra doar ceea ce era scris sub inspiraţia lui Dumnezeu si
putea fi garantat de către Biserica drept ziditor pentru o viaţă creştinească autentică. Astfel, Biserica a pus la un loc
un număr de 27 de cărţi, incluse în canonul creştin încă din secolul al IV-lea d. Hr., când canoanele 39 şi 60 ale sinodului
din Laodiceea (364 d.Hr.) enumera toate cărţile biblice recomandate spre citire, spre învăţare şi spre împlinire. O data
cu alcătuirea acestui canon şi adăugarea lui la cărţile cuprinse în colecţia iudaica se definitivează, practic, conţinutul
Bibliei: toate scrierile de dinainte de Hristos vor forma secţiunea cunoscut astăzi sub numele de Vechiul Testament, iar
cele din veacul apostolic sunt incluse în Noul Testament (cf. Evrei 9:15-18). De aci înainte, Sfânta Scriptură
va fi, aşa cum o cunoaştem şi noi astăzi, colecţia cărţilor din Vechiul şi din Noul Testament, pe care Biserica le ţine
de sfinte şi canonice, pentru că ele sunt scrise sub inspiraţia Duhului Sfânt şi cuprind cuvântul lui Dumnezeu dat prin
profeţi şi prin Isus Hristos şi transmis de Apostoli.
| | Top |
Traduceri ale Bibliei în antichitatea târzie
Vreme de câteva secole, Biblia nu a fost cunoscut decât în limbi ca ebraica, aramaica sau greaca. Odată cu trecerea
la iudaism a unor oameni proveniţi din alte religii sau după îmbrăţişarea creştinismului mai ales de către popoare care nu
cunoşteau nici una dintre aceste limbi, a fost necesar transpunerea textului biblic pe înţelesul tuturor, după cuvântul Sf.
Ap. Pavel: "Dar în Biserică, vreau să grăiesc cinci cuvinte pe înţeles, ca să învăţ şi pe alţii, decât zece mii de
cuvinte în alte limbi." (1 Corinteni 14:19). Istoria acestor eforturi de a traduce cuvântul Sfintei Scripturi îşi are
începutul în urmă cu peste 2000 de ani.
| | Top |
Targumele
Fapt deosebit de interesant, primele încercări de traducere a Bibliei au apărut chiar în sânul poporului iudeu. Se
ştie că, după întoarcerea din robia babiloniană (secolul al VI-lea î.Hr.), majoritatea evreilor renunţaseră deja să mai
vorbească ebraica şi foloseau, în viata de zi cu zi, limba aramaică. Această limbă devenise, după căderea imperiului asirian
(612 î.Hr.), limba oficială a tuturor provinciilor de la vest de râul Eufrat, aflate sub dominaţie asirio - babiloniană.
Aramaica era tot un dialect semitic, la fel ca si ebraica; totuşi, vorbitorii uneia dintre aceste limbi nu o puteau
înţelege pe cealaltă, decât dacă urmau lecţii speciale în acest sens sau dacă erau bilingvi. Pentru că Scriptura, scrisă
în ebraică, era citită zilnic în sinagogă, s-a simţit nevoia transpunerii ei în aramaică. Aşa au apărut Targumele
(ebr. targumim); de fapt, acestea nu erau traduceri în adevăratul sens al cuvântului. Ele îşi au originea în
practicile de ritual săvârşite în sinagogile evreieşti atât în Palestina, cât şi în Diaspora. Cum se desfăşurau lucrurile?
După ce se citea textul zilei, în ebraica, o persoană acreditată de către mai marii sinagogii cu funcţia de turgeman
prezenta, înaintea adunării, o parafrază explicativă a celor citite, în limba aramaică, adăugând uneori nuanţe catehetice,
parenetice, etc. Ulterior, acestea au fost fixate în scris şi astfel s-au alcătuit Targumele. Dintre toate, cel mai
important ar fi Targumul Onkelos, compus în Palestina între secolele I-II d.Hr. Rabinii din Babilon i-au conferit o formă
definitivă, păstrată până azi. Aici sunt cuprinse primele cinci cărţi ale lui Moise şi, pentru că parafrazează aramaică
urmează îndeaproape textul ebraic, cartea poate fi considerată ca o traducere liberă. Cărţile Profeţilor sunt cuprinse în
Targumul Ionatan ben Uziel, elaborat în secolul al V-lea d.Hr., dar autorul acestuia manifesta o libertate prea mare faţă
de text, pentru a-l putea menţiona ca traducere.
Cele mai vechi traduceri propriu-zise ale Bibliei au apărut în condiţii istorice diferite, în limbi precum
greaca, siriana, ca şi latina, într-un interval de timp cuprins între anii 200 î.Hr. - 400 d.Hr.
| | Top |
Septuaginta şi alte traduceri greceşti
Foarte importante sunt traducerile de limb greacă, bazate de regulă pe versiuni ebraice foarte timpurii, calitativ
superioare celor accesibile nouă, astăzi. Cea mai veche traducerea greceasca a Sfintei Scripturi s-a realizat înaintea
erei creştine, în Alexandria (Egipt), spre folosul comunităţii evreieşti de aici. În Alexandria exista o comunitate
evreiască puternică încă de la întemeierea oraşului de către Alexandru cel Mare, la 331-332 î.Hr. În secolul al III-lea
î.Hr., Alexandria era unul dintre cele mai mari oraşe din nordul Egiptului şi principalul port la Mediterană, faimos pentru
şcolile filozofice şi, ca o curiozitate, pentru farul construit aici - una dintre cele şapte minuni ale lumii antice.
Evreii alexandrini intraseră în contact cu filozofia greacă, fapt ce le-a influenţat profund concepţiile despre lume şi
viată şi, nu în ultimul rând, gândirea religioasă. După câteva generaţii, ei îşi uitaseră limba maternă şi nu mai aveau
acces la textul biblic. Nu mai ştiau nici măcar aramaica. Astfel a fost nevoie de o traducere a Bibliei ebraice, în limba
greacă. Această versiune a fost intitulată Septuaginta (lat. septuaginta, "şaptezeci"), datorit faptului
că, după epistola lui Pseudo-Aristeia, prefect al gărzii regale pe vremea regelui Ptolemeu Filadelful (284-247 î.Hr.),
lucrarea ar fi fost împlinită de 72 de bărbaţi (câte 6 din fiecare seminţie israelită ) aduşi în Alexandria special pentru
acest scop.
Câteva secole mai târziu, când creştinismul va pătrunde în comunităţile de evrei vorbitori de limba greacă,
cunoscuţi sub numele de elenişti, sau în comunităţile păgâne, Septuaginta devine Biblia utilizată de către primii
misionari creştini ca suport pentru predicarea Evangheliei. Creştinii vor îmbrăţişa Septuaginta fără rezerve, aşa încât
aceasta traducere dobândeşte în scurt timp autoritate în toata Biserica primară. Mai târziu, sunt adăugate şi cărţile Noului
Testament, alcătuindu-se astfel canonul biblic creştin numit, de aici înainte, Sfânta Scriptura a Vechiului şi Noului
Testament. Dar Septuaginta a făcut încă de la început obiectul a numeroase critici, venite mai cu seama din rândurile
clerului iudaic sau ale unor şcoli creştine din epocă. Numeroase alte traduceri greceşti vor vedea lumina zilei; majoritatea
nu s-au putut păstra până în zilele noastre si, ca atare, nu pot fi cunoscute decât fragmentar, îndeosebi din citate
aflate în scrierile unor Sfinţi Părinţi. Printre acestea se număra versiunile lui Achila, a lui Simmach şi a lui Theodot.
În secolul al III-lea d.Hr., marele cărturar creştin Origen a studiat problemele ridicate de fiecare variantă şi a alcătuit
un instrument de studiu foarte valoros, Hexapla, aranjând pe câte şase coloane paralele textul ebraic, apoi tot textul
ebraic, dar transliterat cu litere greceşti, urmate de cele patru traduceri cunoscute pe atunci în limba greacă.
Dincolo de toate polemicile, pentru creştinii veacului apostolic Septuaginta a reprezentat cartea prin intermediul
căreia au înţeles vestea cea buna adusă în lume de către Isus Hristos. Autoritatea ei se baza, pe de o parte, pe acurateţea
traducerii, iar pe de alta, pe faptul că era utilizat de către autorii cărţilor Noului Testament şi, încă de la început,
de către majoritatea Sfinţilor Părinţi de limbă greacă. Apoi, în Biserica creştină pe cale de a se naşte, Septuaginta a
deschis calea unor noi osteneli de transpunere a cuvântului dumnezeiesc în limbile popoarelor ce îmbrăţişau, rând pe rând,
noua credinţa. Una dintre primele versiuni a fost Peschitta, o traducere siriană din secolul 1 d.Hr. Aceasta a fost urmat
de câteva încercări latineşti, dintre care se distinge Itala; Biserica apuseană va renunţa însă la toate, în favoarea
Vulgatei.
| | Top |
Itala şi Vulgata
În secolul al II-lea al erei creştine, întreaga lume mediteraneană şi mare parte din Orientul Mijlociu se aflau
încă sub stăpânirea romană. Chiar dacă limba greacă era vorbit pe arii extinse, latina era limba oficială a Imperiului.
Aşa se face că, la puţin timp după încheierea Noului Testament, creştinii au început deja să se îngrijească de transpunerea
textului grecesc în această limbă, aproape general cunoscută pe atunci. Iniţial s-a trecut la traducerea unor fragmente din
Septuaginta, dar, în scurt timp, acestea s-au dovedit a fi nemulţumitoare. Versiunea integrală şi cea mai răspândită în
lumea latină, a Vechiului Testament, se pare că era pe atunci Itala - operă a mai multor traducători care au lucrat probabil
în timpuri şi chiar locuri diferite. În jurul anul 250 î.Hr. circulau deja mai multe versiuni latineşti ale Noului
Testament, uneori cu deosebiri sensibile de la o varianta la alta. În această situaţie, oamenii Bisericii şi-au dat seama
că este nevoie de un text unic, accesibil tuturor. Misiunea de a se osteni cu o astfel de lucrare i-a fost încredinţata de
către Damasus, episcop al Romei (366-384), secretarului sau, Ieronim, unul dintre cei mai străluciţi cărturari ai vremii.
Într-o primă fază, Ieronim nu se apuca direct de tradus, ci alese câteva dintre cele mai bune traduceri ale cărţilor Noului
Testament şi le corecta, confruntându-le cu textul grecesc. Apoi, în anul 386, va merge la Betleem pentru a învăţa limba
ebraică. Planul lui era să nu traducă Vechiul Testament din limba greacă, după Septuaginta, ci direct din limba de origine
a acestuia. De-abia în 390 va începe să lucreze la traducerea scripturilor iudaice. El se dedică întru totul acestei
osteneli vreme de 15 ani, până în 405 d.Hr, când scrie ultimele rânduri ale cărţii ce se va numi, în scurt timp, Vulgata
(lat. vulgata editio, “ediţia populară”).
Dar traducerea lui Ieronim nu a fost acceptata pe loc. Destul de mulţi clerici o priveau cu neîncredere, în special
datorit faptului că se deosebea semnificativ de traducerile familiare lor. În plus, unii considerau că Ieronim diminuase
autoritatea Septuagintei, deoarece el preferase, în munca lui, textul ebraic; iar alţii semnalaseră deja anumite greşeli.
Dar, cu timpul, meritele deosebite ale lucrării lui se vor impune. Varianta propusă de el va fi consfinţită ca text canonic
pentru lumea creştină occidentală, cu ocazia Conciliului de la Trento (1546), unde ierarhii latini hotărau: “numai această
ediţie veche a Vulgatei […] să fie păstrată ca autentică în conferinţe publice, dispute, predici, omilii şi nimeni să nu
fie care să o nesocotească sau chiar respingă pentru vreun pretext oarecare.” Astfel întărită prin canoanele conciliare,
Vulgata devine Biblia creştinătăţii latine şi, implicit, mediul de răspândire a Sfintelor Evanghelii în toata Europa.
| | Top |
Alte traduceri importante în primele veacuri creştine
Sirienii, locuitori ai teritoriilor aflate în nord-estul ţării Sfinte, între râurile Tigru şi Eufrat, au primit
credinţa în Hristos Isus încă din veacul apostolic şi au constituit, în putina vreme, unul dintre cele mai importante centre
ale vieţii şi activităţii creştine din regiune. În fapt, aici se stabiliseră încă de mult timp câteva dintre comunităţile
evreieşti importante din punct de vedere religios, cultural şi comercial. În sânul acestora circula deja o traducere
parţiala a scripturilor iudaice, în limba siriacă (limba aramaică vorbită în nordul Mesopotamiei). Astfel, Biblia nu le
era cu totul necunoscută şi inaccesibilă creştinilor sirieni. Ei vor moşteni versiunea utilizată de evreii de aici, la
care vor adăuga o traducere a Noului Testament. Chiar dacă denumirea de Peschitta, adică versiunea “simplă, comună” a
Bibliei, este cunoscută abia din secolul al VIII-lea d.Hr., traducerea este probabil anterioară secolului al IV-lea d.Hr.
Peschitta a fost transpusă în siriacă după un text ebraic diferit de cel răspândit astăzi, dar apropiată de variantele
masoretice. Biserica creştină de aici era caracterizată printr-un spirit foarte efervescent, misionar. Credincioşii sirieni
s-au străduit să răspândească vestea cea buna în toata Asia Centrala, până în India şi prin unele părţi ale Chinei,
traducând mereu fragmente ale Noului Testament din siriacă, în limbile celor încreştinaţi. De pildă, în jurul anului 640
d.Hr., un grup de misionari nestorieni traduc Evangheliile în limba chineză, pentru împăratul Tai Tsung. Contribuţia
autorilor sirieni la apariţia Bibliei în limbi precum armeana sau georgiana a fost esenţială. Chiar dacă limba siriacă
veche nu mai este utilizată, traducerea Peschittei se mai foloseşte şi astăzi în cultul nestorian şi în cel al creştinilor
sirieni din Siria, Iran, India, s.a.
În Egipt, creştinii au folosit la început, în cult, limba greacă. Biserica de aici era foarte veche, se pare că
bazele ei datează încă din timpul vieţii Apostolilor. Dar necesitatea unei Biblii în limba copta nu a apărut decât odată
cu răspândirea creştinismului în părţile de nord ale ţării. Copta era limba, deosebit de elaborată, a vechilor egipteni
şi se împărţea în cinci dialecte: sahidic (în sud), bohairic (în nord), faiumic (în Faium), memfitic (în Memfis) şi acmmic
(în Acmim). Aici, Septuaginta şi cărţile Noului Testament au fost traduse probabil încă din prima jumătate a secolului al
II-lea, în dialectul sahidic şi, mai târziu, în cel bohairic. Versiuni ale Sfintei Scripturi au existat în toate cele cinci
dialecte, dar majoritatea nu au rezistat la presiunea limbii arabe, care s-a impus după invazia mahomedană. Singura
traducere încă în uz, şi în zilele noastre, este cea bohairica.
În secolul al IV-lea, după convertirea împăratului Constantin cel Mare (312 d.Hr.) şi promulgarea edictului de
toleranţă de la Milan, în anul 313 d.Hr., credinţa în cuvântul lui Hristos Dumnezeu s-a răspândit relativ repede chiar şi
dincolo de frontierele Imperiului Roman. La limitele apusene ale imperiului, în valea Rinului şi a Dunării, trăiau goţii;
nu de puţine ori, aceştia obişnuiau să atace, iar în câteva rânduri chiar au invadat teritoriile imperiale de graniţă.
Între secolele III-IV d.Hr., goţii se stabilesc undeva în sudul Dunării, aproximativ pe teritoriul Bulgariei de astăzi.
Aici, Episcopul Ulfila, supranumit “apostolul goţilor”, a tradus Biblia în limba lor, după ce anterior alcătuise alfabetul
gotic, folosindu-se de litere greceşti şi latineşti. Biblia lui Ulfila cuprindea atât Vechiul Testament, redat după textul
Septuagintei, cât si Noul Testament, redat după o variantă grecească. Versiunea gotica a fost cea dintâi traducere a Sfintei
Scripturi într-o limbă germanică.
În limba armeană, Biblia exista încă de la finele secolului al V-lea d.Hr. Anterior acestei date, creştinii armeni
foloseau, în cult, limba siriacă. Versiunea din secolul al V-lea este rodul unor osteneli depuse de către patriarhul Isaac
şi de Sf. Mesrop, care pusese la punct un alfabet armenesc alcătuit din 38 de litere. Cei doi sunt ajutaţi în munca lor de
ucenicii lui Mesrop, pe nume Iosif şi Esnac; ei petrecuseră câţiva ani de zile în Alexandria pentru a deprinde temeinic
limba greacă, tocmai în acest scop. Cei patru vor lucra după textul siriac al Peshittei. Traducerea lor reprezintă încă şi
astăzi versiunea autorizat de Biserica Armeană a Sfintei Scripturi.
Gruzinii au primit creştinismul de la vecinii lor, armenii, în secolul al IV-lea. Exista o Biblie în limba gruzină,
încă din secolele V-VI d.Hr.. Nu este încă sigur dacă prima variantă a fost tradusă din armeneşte, din greceşte sau din
slavoneşte.
Oricum, versiunile Sfintei Scripturi în limba slavonă sunt mult mai târzii. Slavona era limba vorbită în Bulgaria,
Serbia şi în sudul Rusiei în secolul al IX-lea, atunci când triburile de slavi au fost încreştinate prin strădania Sf.
Chiril. După ce întocmeşte un alfabet pentru limba slavonă, numit ulterior “chirilic”, Sf. Chiril purcede, împreună cu Sf.
Metodie, la traducerea Cărţii în limba slavilor, având drept bază textul grecesc al Septuagintei şi pe cel al Noului
Testament.
| | Top |
Primele traduceri ale Bibliei în limbi vernaculare
După marea schismă de la 1054, creştinii din partea de Răsărit a imperiului şi cei din Apus au evoluat pe
coordonate din ce în ce mai diferite. În estul Europei şi în Orientul Mijlociu nu s-a mai simţit nevoia unor noi traduceri.
Popoarele de aici aveau deja Sfânta Scriptură în limba lor, astfel că ediţiile medievale au fost folosite vreme de multe
secole. În limba greacă modernă, de pildă, Biblia a fost tradusă de-abia în secolul al XIX-lea, fiind publicată în 1840,
iar varianta bulgărească datează din anul 1871. În limba rusă, Biblia nu s-a tradus până la 1876. Totuşi, o traducere
slavonă diferită de cea din secolul al IX-lea se realizează la îndemnul ierarhului de Novgorod, Ghenadie, în 1499. Textul
acesteia a fost utilizat şi la alcătuirea Bibliei de la Ostrog, tipărită de Cneazul Constantin la 1581. Ediţia revizuită
a Bibliei de la Ostrog a fost valorificată şi pentru editarea versiunii din 1751 - varianta rusească standard, până la
1876.
Altfel stau lucrurile cu traducerile în limba română, care încep să apară încă din secolul al XV-lea, culminând,
în anul 1688, cu splendida Biblie de la Bucureşti, cunoscută şi sub denumirea de Biblia lui Şerban, după numele lui Şerban
Cantacuzino, adevărat “ctitor” al acestei ediţii. De ce au stat lucrurile aşa este simplu de înţeles: încă de timpuriu, pe
teritoriile Principatelor române circulau în general ediţii slavone sau greceşti ale Sfintei Scripturi, dar acestea nu erau
pe înţelesul poporului. În plus, în lumea ortodoxă, Biserica nu interzicea traducerea textului sacru ci, aşa cum avea să
se consemneze în deschiderea Bibliei lui Şerban (1688), clerul ortodox chiar urmarea să ajungă “la tot dumnezeiescul cuvânt
ştiind bine că Dumnezeu a poruncit sfinţilor Săi ucenici şi apostoli să propovăduiască pe Făcătorul de viaţă, Cuvântul Său
la toata zidirea…” Era aşadar firesc ca, în Principatele române, să apară mai de timpuriu necesitatea unei traduceri a
Bibliei.
Revenim acum, arătând că în tot acest timp, în Europa de vest, creştinismul se răspândea cu rapiditate cucerind mai
cu seama teritoriile din nord. Pe măsură ce Biserica s-a extins, au apărut numeroase versiuni ale Bibliei în limbile
popoarelor proaspăt convertite. Cum Roma nu a agreat multa vreme ideea transpunerii Sfintei Scripturi în vreo limba
vernaculară, pentru o perioadă de câteva secole toate tentativele în acest sens au fost aspru criticate şi amendate.
Singura ediţie oficială recunoscută era Vulgata lui Ieronim, iar cărturarii dornici de a o transpune pe înţelesul tuturor
aveau de înfruntat pericolul excomunicării şi, uneori, al morţii fizice.
În Marea Britanie, primele încercări de redare a Sfintei Scripturi în limba engleză datează din secolul al VIII-lea
d.Hr., când Aldhelm, episcop de Sherborne, traduce Psaltirea - carte utilizată frecvent de către călugări, în special,
pentru canonul de rugăciune zilnică. Concomitent, îngrijorat de faptul că preoţii englezi nu cunoşteau latina şi, astfel,
nu puteau predica vestea cea bună, Beda Venerabilul se va apuca să traducă Vulgata în limba anglo-saxonă; dar el moare în
anul 735, în timp ce lucra la Evanghelia după Ioan şi regele Alfred (871-901) a tradus fragmente din Ieşire, Psalmi şi
Faptele Apostolilor. Primele traduceri integrale ale Sfintei Scripturi sunt efectuate de către John Wycliffe (1384) şi
discipolii săi, Nicholas de Hereford (1395) şi John Purvey (aprox. 1400). Wycliffe era un cărturar şi un predicator renumit
care milita, în acea epocă, pentru înlocuirea administraţiei feudale cu un sistem bazat mai mult pe responsabilitatea
creştină a omului, decât pe considerente străine de duhul Bisericii. Constituţia acestei noi ordini a lumii urma să fie
voia lui Dumnezeu, aşa cum se afla ea exprimată în Sfânta Scriptură. Prin urmare, întâiul lucru necesar de împlinit era
aducerea textului scripturistic la cunoştinţa tuturor oamenilor, atât laici cât şi clerici. Dar clerul romano-catolic
englez a criticat aspru ideile lui Wycliffe, în aşa măsura încât sinodul de la Oxford (1408) le-a respins cu totul, a
interzis folosirea variantelor englezeşti ale Bibliei şi orice alta traducere a Cărţii, fără permisiunea episcopului local.
Totuşi, cele trei versiuni au circulat în multe ediţii neoficiale, până la recunoaşterea acordată în 1731.
Traducerea lui Wyckliffe nu a fost singura variantă interzisă de către Biserica Romana medievală. Încă în anul 758
apăruse o Biblie în germana veche, tradusă de un anume Matei, de asemenea neomologată. Prima ediţie în limba franceză, de
fapt în dialectul provensal, vorbit în sudul Franţei, a apărut în jurul anului 1170, cu cheltuiala şi purtarea de grija a
unui negustor din Lyon pe nume Peter Waldo, care luase hotărârea de a sprijini o astfel de lucrare după ce fusese pătruns
de lectura Noului Testament. Biblia de la Lyon a circulat ani de zile fără acordul ierarhiei. Mai mult chiar, în jurul
negustorului s-a format a-zisă biserică waldensian, aspru combătută de catolicism.
O mişcare oarecum similară s-a petrecut câteva secole mai târziu în Bohemia unde Jan Hus, profund influentat de
învăţătura lui Wycliffe, a militat pentru traducerea Bibliei în limba cehă. Ca rector al Universităţii din Praga, el si-a
pregătit discipolii în acest sens, dar a avut parte de un sfârşit tragic: în anul 1415 a fost ars pe rug, pentru doctrina
sa ce anticipa, în multe puncte, protestantismul. Urmaşii lui i-au continuat, totuşi, ideile, astfel că în 1475 exista deja
o versiune chiar tipărită, în limba cehă, a Noului Testament.
| | Top |
Primele ediţii tipărite ale Sfintei Scripturi în limbi vernaculare
În cea de a doua jumătate a secolului al XV-lea au avut loc schimbări cruciale în mentalitatea europeană
occidentală. Este vorba, în primul rând, de impulsul decisiv pe care-l primeşte interesul apusenilor pentru cultura şi
civilizaţia clasică, prin venirea cărturarilor greci în vest, după cucerirea Bizanţului de către turci, la 1453; în al
doilea rând, trebuie să ţinem seama de faptul că acum apare tiparul, în Germania, ca o tehnologie nouă cu posibilităţi
revoluţionare, în epocă. Apariţia tiparului a marcat un moment de cotitură şi în istoria traducerilor Sfintei Scripturi.
Înainte, a traduce, a multiplica şi a răspândi o carte erau activităţi foarte laborioase şi dificil de îndeplinit. Cărţile
se multiplicau manual, prin copiere, aveau de regulă dimensiuni destul de mari şi un preţ chiar foarte ridicat. Pe lângă
alte consecinţe, apariţia tiparului a iniţiat şi un adevărat proces de democratizare, dacă putem spune aşa, a accesului la
carte în general şi la Sfânta Scriptură în special. De acum multiplicarea se producea în serie, dimensiunile unui volum
erau mult reduse şi, fapt foarte important, totul era mult mai ieftin, deci mult mai accesibil oricărui ştiutor de carte.
Johan Gutenberg pusese la punct procesul de imprimare mecanică abia cu vreo 20 de ani înainte de apariţia Noului
Testament husit. În 1456, tiparniţa lui va scoate o prima ediţie tipărită a Vulgatei, cunoscută astăzi sub titlul de
“Biblia de la Mainz”. În 1465-1466 a fost tipărită prima traducere a Bibliei într-o limba vernaculară, în limba germană,
la Strasbourg; este vorba despre varianta unui tâlmaci necunoscut din secolul al XIV-lea (unii cred că ar fi fost Rudigerus,
ex-rector al Universitaii din Lipsca). În 1471 apărea o ediţie în limba italiană, semnată de Nicolo di Malherbi, urmată de
una în franţuzeşte şi de o alta în olandeză, la 1477. O primă ediţie a Bibliei Ebraice a fost imprimată în Italia, la 1488,
de către cărturarii iudei, iar Noul Testament în limba greacă va fi tipărit la 1516, de către Erasmus din Rotterdam,
umanist şi întru totul favorabil lucrărilor de traducere a Sfintei Scripturi în limbile vernaculare. De altfel, lucru demn
de reţinut, intenţia principală a lui Erasmus, atunci când a tipărit Cartea, a fost tocmai aceea de a pune textul original
la dispoziţia eventualilor traducători. În acea epocă, el scria: "Aş vrea ca Scripturile să poată fi traduse în toate
limbile, astfel încât […] şi turcii şi sarazinii să le poată citi şi înţelege."
Idei similare l-au animat pe Martin Luther: în 1522 el tradusese şi publicase, la Wittenberg, Noul Testament
(Das Newe Testament Duetzsch). La 1532 va publica o versiune completă a Scripturii în limba germană, realizată
după textul ebraic al Bibliei de la Brescia (1454) confruntat cu Vulgata şi Septuaginta. Biblia lui Martin Luther nu a
fost prima versiune în limba germană. Ea era precedată de cel puţin cinci transpuneri ale Vulgatei. Totuşi, a rămas pentru
multa vreme cea mai buna dintre variantele aflate în circulaţie. Numele lui Martin Luther este strâns legat de Reformă şi
de apariţia confesiunilor protestante din partea de vest a continentului european. Se ştie că unul dintre idealurile cele
mai însemnate ale acestora era tocmai traducerea grabnică a Scripturii în cât mai multe limbi posibile, pentru ca oricine
să o poată citi şi înţelege în limba lui, fără oprelişti.
William Tyndale a încercat să urmeze întocmai, în Marea Britanie, exemplul lui Luther. După ce si-a încheiat
studiile, Tyndale a fost nevoit să emigreze în Germania, datorită ideilor sale reformiste, unde între 1524-1525 a tradus
Noul Testament din limba greacă, în limba engleză. Intenţia lui era să-şi tipărească lucrarea la Cologna şi să o
răspândească, de aici, pe teritoriul Angliei. Însă autorităţile locale i-au blocat orice tentativă în acest sens, astfel
că s-a văzut nevoit să apeleze la ajutorul lui Peter Scheffer, din Worms. Scheffer a reuşit să imprime 6000 de exemplare.
Biserica romano-catolică din Anglia a interzis comercializarea ediţiei, dar cărţile au fost difuzate totuşi, neoficial.
În anii următori, Tyndale a revizuit de câteva ori textul lucrării sale şi a început chiar să lucreze la redarea
Pentateuhului. În 1535, după ce publicase, tot ilegal, o alta ediţie revizuită a Noului Testament, a fost arestat. La 6
octombrie 1536 era spânzurat şi ars pe rug ca eretic în Vivorde, aproape de Bruxelles.
Un alt moment important în istoria traducerilor Sfintei Scripturi în limba engleza îl constituie apariţia, la
1560, a Bibliei de la Geneva. Această ediţie este numită astfel pentru că, în vremea domniei reginei Maria Tudor
(1553-1558), reformatorii englezi au fost nevoiţi să se exileze, pentru a fugi din calea persecuţiilor. Una dintre
comunităţile englezeşti s-a adăpostit la Geneva, chiar într-o perioada când oraşul era dominat de învăţătura lui Jean
Calvin. Mulţi dintre refugiaţii de aici erau cărturari, astfel că în scurt timp ei au început lucrarea de traducere.
Importanţa versiunii lor rezidă în faptul că este prima ediţie a unei Biblii britanice cu textul împărţit în versete şi,
totodată, prima ediţie tradusă integral din limbile biblice. Lucrarea a fost recunoscută pe întreg teritoriul Marii
Britanii şi în Scoţia, bucurându-se de o popularitate atât de mare încât fu preferată inclusiv de misionari şi de pelerini,
care o duceau cu ei în Lumea Nou. A fost constant tipărită până în jurul anului 1650. Totuşi, Biserica nu a acceptat-o
niciodată în mod oficial, dar nici nu a reuşit să încline balanţa în favoarea ediţiilor canonice, până la apariţia
versiunii publicate în timpul domniei regelui Iacob I. La iniţiativa regelui a fost organizat un grup de 47 de cărturari:
cu toţii au lucrat neobosit aproape zece ani, astfel încât la 1611 s-a putut publica ediţia cunoscut astăzi sub titlul
“Versiunea Regelui Iacob” (The King James Version - KJV). Noua traducere a fost acceptată aproape fără
nici o rezistenţă, deoarece autorii ei nu doar că porniseră de la texte precise din limbile latină şi greacă, dar ţinuseră
seama, pe tot parcursul lucrării, şi de variantele propuse de predecesorii lor în traducerile anterioare. Vreme de secole,
Versiunea Regelui Iacob a fost Biblia întregii lumi anglofone.
Prima Biblie olandeză apăruse deja încă din 1550, iar în suedeză chiar din 1540 - numai că olandezii şi suedezii
se raportaseră aproape exclusiv la Biblia lui Luther, deci traducerile lor erau indirecte. În următorii ani vor mai apărea
câteva ediţii, dar abia în 1637 se publica versiunea standard a Bibliei Protestante Olandeze.
Biblia în limba maghiară este tipărită, pentru prima oară integral, la 1591, cu osteneala lui Gaspar Karoly şi
cu sprijinul principelui Sigismund Racoczi. În Franţa, va circula vreme de secole o traducere difuzată începând cu 1530.
Editia a II-a se publică abia în 1880.
Observam aşadar că, într-o perioadă de doar câteva decenii, în majoritatea cazurilor, după apariţia tiparului
şi după publicarea de către Erasmus din Rotterdam a Noului Testament în limba greacă, Sfânta Scriptura era deja tradusă
în majoritatea limbilor vernaculare din vestul Europei.
publicată cu permisiunea domnului Constantin Jinga
|
|
|
